LA CASTEL. SHORT RIDE

    Când tristeţea te apasă, când te simţi necăjit şi singur, te poate salva un vechi truc de-al vikingilor - trebuie doar să faci un ride de 50+ kilometri. Oboseala te face să uiţi de naczuri şi să dormi linştit ))).

   Ştiind aproape toate trucurile vikingilor, l-am folosit astăzi pe cel descris mai sus. Deci, 22.09, după amiază târziu, urc pe "lisapet" şi decid să mă îndrept spre o locaţie, pe care mi-a recomandato Anatolie (despre el în postul precedent) ...

   Primul semn întâlnit în cale îmi zice că până la Poggio Picenze, prima localitate de pe traseul meu mai sunt...2 km )).

    Pedalele ascultătoare se rotesc încetişor, încetişor pentru că dacă am uitat să vă spun - aproape tot drumul ce mă aştepta era în pantă... Peste ceva timp - am ajuns - indicatorul şi înălţimea - 760 metri supra nivelului mării.

    În urma cutremurului din 2009 toată zona a fost afectată. Clădirile cu sisteme de ţevi şi funii metalice pentru consolidare temoprară nu sunt o raritate.

    Căteva minute mai târziu ajung aproape de ieşirea din această localitate şi fac câteva poze pentru o panoramă cât de cât ...

     Apoi - înainte, toate velele în vânt! Păi da, ce viking normal se porneşte la drum pe bicicletă fără căteva pânze, pe care să le întindă în vânt la momentul potrivit?

     Cineva spunea - aici unde nu te-ai uita tot vezi câte o biserică veche sau un castel ceva. Şi aşa este. O simplă privire printre ramurile copacilor de pe marginea drumului şi poftim - o bierică veche ))

    Semnele de circulaţie uneori dau dovadă că autorii au ceva imaginaţie .

    Bariscianio m-a întâlnit cu o hartă turistică a zonei....

    ... şi cu un răgaz de 5 minute pentru a o studia un pic, dar şi pentru a face un look bicicletei...

   ... care spune din start de unde este stapanul si cum se cheamă ţara lui -OLDOVA :D (M-ul s-a pierdut după schimbător, fapt pentru care îmi cer iertare):

    La ieşirea din Barisciano aflu că am urcat 185 de metri si că ei îmi urează arrivederci. Eu tot aşa am zis şi am pedalat mai departe.

       După asta am ajuns la intrarea sudică în parcul naţional Gran Sasso.

   A urmat un izvor interesant, Ippovia del Gran Sasso, istoria lui de vreţi este pe poza de mai jos:

    Urmează încă o grămăjoară de minute şi ajung la un loc de unde se vede şi punctul de destinaţie. Se vede la propriu şi la...propriu - pe o coală imprimată, unde sunt indicate înălţimile munţişorilor de prin împrejurimi. Al meu zice că are 1512 m...

   Eu desigur că am făcut o lolopanoramă, ş am pus un cerculeţ, ca să ştiţi de pe acum încotro mă îndreptam eu. Calitatea suferă, pentru că de la o bucată de timp încoace fotografiez pe un şlap de-al meu mai vechi ))).

   Văzând clar încotro trebuie să o iau am urcat vesel şi zglobiu în şa, şi v-am spus povestea aşa. Mă scuzaţi, asta era din altă operă))). Deci am urcat în şa şi am continuat să admir peisajele şi să mă apropii de finalul călătoriei mele...

  Kilometrii trec, şi iatămă ajuns la altitudinea 1251m, deci până aici am urcat 491 m... Localitatea S.Stefano di Sessano.

   Aici am descoaperit că şlapul meu filemază şi video, drept că suntul iese urlător, aşa că vă sfătui dacă vă uitaţi la video - sunetul la minim )))
   Deci - keno de LA ETALEA:


   Şi încă un pic...


   Ok, v-am chinuit un pic urechile? Mergem mai departe... Castelul deja se vede şi parcă e aproape...

  Drumul şerpuieşte, şlapul imprimă gălagie:

   Castelul deja e la o aruncătură de ciorap studenţesc:

   Ajung în sfărşit la localitatea de la poalele muntişorului pe care s-a ascuns castelul (refugiul, căsoaia, hardughia, cetatea - cum vreţi aşa ziceţii)

  De aici doar şase kilometri de serpentine mă despărţeau de castel...

    Fata morgana - parcă e aici dar nu reuşesc să ajung la el ...

   Oricum nu putea să fugă o veşnicie de mine...Am ajuns in sfârşit la el. Întâi o mică bisericuţă:

 Apoi...gălăgie:

  Poza de mai jos arată că sorel deja pleca...

    Incă o panoramă de laridere - înălţimea 1512 metri deasupra nivelului mării şi 752 de metri altitudine am adunat până aici:

  Lumina pleca încetişor iar eu abia mă porneam să fac cale întoarsă...

   Calea întoarsă a fost cam...loloasă - întuneric, maşini multişoare, drum de munte, după ce te orbea maşina dim întâmpinare două secunde nu vedeai nimic...Ce mai - moldavian style. Ei, dar am ajuns cu bine a la maison, drept dovadă iată mulţimea de buchii pe care le-am înşirat mai sus...

   Ce să vă spun - ştiau ei vikingii ce ştiau dar nu până la capăt...

Aveţi grijă de voi, şi să ştiţi că vă sunt recunoscător pentru timpul pe care l-aţi pierdut aici!

Laridere!

P.S. Aş fi recunoscător pentru orice fel de promovare a istui mic bloh, prin intremediul faţăcartei, prin intermediul gîplus, ş.a.m.d.