CERCETAŞI RĂTĂCIŢI

 

"Orice drum parcurs până la capăt duce exact nicăieri. Escaladează muntele atât cât să te convingi că e munte. Din vârful muntelui nu poţi să vezi muntele."
                                                                                                   Franc Herbert

     De când am ajuns prima dată în apropierea oraşului L Aquila un punct de reper ce se vedea din orice loc era un vârf de munte, ascuţit şi mandru, şi foarte foarte îndepărtat. Colegii mi-au zis că nu ăla ar tebui să mă intereseze ci lucrul muntele din spatele său, şi anume Gran Sasso. Mi-a trezit interesul mai ales că e cel mai înalt vârf din Apenini, şi faptul că toţi cei 2912m metri ai săi pot fi escaladaţi relativ uşor.

    Apoi au apărut cinci mii douăsute treizeci şi trei de alte treburi şi chestii şi obligaţii, şi timp puţin, şi tot aşa (numai nu ziceţi că la voi viaţa merge strict după orar şi lin ca pe şine :D), şi lui eu îi rămânea doar să pivească în fiecare dimineaţă în direcţia muntelui, cu promisiuni în gând şi urări de degrabă ne vedem noi...

   Aproape de sfârşitul săptămânii, vorbind cu un bun coleg de la servici, şi anume cu Anatol (ţara trebuie să îşi cunoască eroii )) ) despre weekend am ajuns cu vorba despre munte. Am convenit ambii că Gran Sasso este o locaţie demnă  de vizitat şi încercat de escaladat de-a adevăratelea. Am mai întrebat un coleg mai versat într-ale muntelui cum de urcat şi primind nişte indicaţii foarte foarte difuze ne-am zis - dacă ne va permite timpul-  de ce nu. Rezultatul?

   Duminică dimineaţă un pic înainte de orele nouă aveam această privelişte în faţă şi ne apropiam aproximativ cu viteza de 80 km/h de colosul pe care am visat atâta timp să calc...

      În câteva minute am fost sus, la Campo Imperatore, care este un hotel, şi respctiv acolo se află un obdervator astronomic, şi tot acolo duce telefericul din Assergi, o localitate de la poalele munţilor. Mai jos vedeţi staţia unde ajunge telefericul:

     Un paragraf micuţ aş dedica hotelului care este ramrcabil prin cateva momente:
- În anul 1943 aici a fost tinut în arest Benito Mussolini, fapt consemnat de o plăcuţă memorială montată la intrare:

   Şi de câteva poze:

- alt moment la fel de important - După părerea lui Anatol, aici la hotel se prepară cea mai gustoasă ciocolată caldă din regiune, fapt foarte important şi de ţinut minte.

    La Campo Imperatore am făcut câteva poze:

   După aia am pornit. Undeva în stânga sus se vedea căsuţa din poza de titlu, noi însă am luat-o puţin mai la stânga pe cărarea clar vizibilă pe coasta muntelui...

   La început cărăruşa şerpuia cuminte spre destinaţie, şi nu făcea mari salturi în sus sau în jos - exact cum îi stă bine unei cărăruşe cuminţi. Iar noi la rândul nostru o urmam cuminţi şi cu interes. Muntele dispăruse pentru puţin timp, noi eram însă încrezători şi ştiam că oricum ne duce unde trebuie...

   Prinvind în urmă vedeam pe unde am trecut...

   Iar înainte apărea prima serpentină:

   Am ucato cu plăcere şi interes:

   Încă o porţiune cu dale de piatră...

    Şi brusc apare...El. Muntele.

Fă click pe ea ))

   Vizibile din depărtare şi opţiunile, adică cărările pe  care să mergem... Apoi, ajunşi la locul cu pricina, şi amintindune fabula rusească care începe cu : "Направо пойдешь -***** получишь, налево пойдешь..." am zis să mergem pe unde ne pare mai uşor, cu atât mai mult ca era şi mademoiselle Galea cu noi.

   O scurtă discuţie, şi am pornit, la vale :D

   Urma să mergem înspre acolo:
  

   Pas după pas, foarte atenţi, foarte precauţi - pietrele deja începeau să fugă de sub picioare, povârnişil din stânga devenea tot mai abrupt...

   În mare parte ne ghidam după nişte marcaje ce se vedeau pictate pe pietrele din cale şi arătau cam aşa:

   Paşii ne duc însă mai departe şi iată ajungem la un postament cu o placă memorială, după care...după care stimaţi cetitori am văzut norii la picioarele (aproape aşa )) ) noastre...

   Chiar dacă erau depărtişor oricum dădeau o senzatie uimitoare:

   În urmă rămânea drumul pe care am păşit iar în întâmpinare ne veneau...

   ... ne veneau urcuşuri pe pietrele din ce în ce mai nesigure şi...

   ...şi peisaje incredibile...

   Vârful parcă era tot mai aproape:

   Şi norii la fel...

  

  

   Când însă eram siguri că mia avem puţin de tot...

   ...ajungem brusc la o zonă abruptă definitiv, unde fiecare pas greşit ar fi dus la o catastrofă, picioarele caută frenetic un punct de sprigin iar degetele se agaţă de orice ieşitură minusculă care ar putea servi drept sprigin. Brusc înţelegem că partea cu euforia s-a terminat şi acuma suntem într-o situaţie reală, periculoasă, şi că jocurile s-au terminat - muntele ne întrabă daca sigur vrem să mergem mai departe...
    Bineînţeles că da...însă acest bineînţeles că da mai durează doar cât să trecem prin câteva coborâşuri periculoase şi să ajungem la un loc abrupt de unde să nu mai înţelegem încotro trebuie să mergem...În faţă abrupt şi se vede un mic refugiu:

   În lateral am urcat şi eu şi Anatolie în diferite locuri şi nu am găsit drumul mai departe...

   Şi pozele nu exprimă nimic din ce se simţea acolo...

    Ne-am sfătuit şi după câteva minute de respiro decidem cu responsabilitate că pentru data asta am explorat destul... Din fotoliile voastre comode s-ar părea ciudat, dar credeţi-mă, dacă eraţi cu noi acolo nu v-ar fi ars de glumă. Deloc.

   Calea întoarsă a fost incă mai dificil de trecut prin locurile periculoase, oricum însă am ajuns cu bine la secţiunea mai calmă un pic a traseului...Am respirat adânc...

    ...şi am mers mai departe în jos, iar în urma noastră norii înghiţeau cărarea...

   În vale se vedea clar calea pe care urma să o facem înapoi...

   A fost încă un moment complicat, dar Anatol ne-a păstrat drumul liber şi ne-a salvat de la pericol :D

   Pas cu pas ne întorceam spre poalele muntelui...

   Încă peste o oră eram deja la Campo Imperatore.
   Ce să vă zic, eram mulţumiţi - un weekend minunat. Dacă eram nemulţumiţi pentru faptul că nu am ajuns pe vârf - nu. Am fost bravi şi am ajuns deaprte, ba chiar aş spune prea departe. Am ajuns acolo unde se pute de ajuns necunoscând traseul. Data viitoare o să încercăm prin altă parte, iar dacă vom avea noroc şi de un ghid va fi şi mai bine...Iar muntele...El mi-a şoptit că ne va aştepta...el nu se grăbeşte...Va fi tot acolo...


Vă salut dragi cetitori, vă mulţumesc pentru timpul vostru şi mă retrag încetişor...

P.S. Anatolie şi Galea merci enorm pentru compania extraordinară pe care mi-aţi oferito şi pentru faptul că am mers numai la vale :D