SOLO LA PIETRE ŞI VÂNT.

   Câteodată mă întreb de ce oamenii tind spre înălţime? Doar acolo este un mediu impropriu lor, un mediu destul de ostil şi neprietenos în cele mai multe cazuri. Nu ştiu răspunsul, ştiu doar că şi eu, gândăcel mic pe faţa terrei mă trag încolo...

   După prima încercare de a cuceri muntele am rămas cu pofta de a mai încerca odată. Nu orgoliul era de vină, muntele rar iartă orgolioşii, ci dorinţa de a mă afla iarăşi acolo între pietrele ascuţite şi de senzaţiile irepetabile pe care ţi le oferă muntele... Deci am ajuns în weekend, mi-am luat o sticlă de apă, o snikersă şi şlapul de fotografiat, apoi un tovaraş de la servici a fost foarte bun şi amabil să mă ducă până la începutul traseului...

  Ziua se arăta senină şi frumoasă şi nimic nu prevestea că va fi o ascensiune grea, mai ales că trebuia să fac traseul cel mai simplu, dată fiind lipsa ghidului şi cunoaşterea aproximativ sumară a muntelui dat ))... De fapt cea mai mare parte a fost interesantă şi plăcută definitiv...

  Deci primii paşi, am pus furculiţa în funcţiune (nu ştiaţi? data asta am filmat/fotografiat pe o furculiţă) şi voila - primul video look din ziua aceea:



   Paşii se adunau încetişor iar calea spre Corno Grande - vârful ce mă interesa se scurta încetişor. De data asta vă voi necăji ochii cu panorame făcute cu tirbuşonul, şi de aceea pe alocuri e focusat iar pe alocuri...e cum vedeţi )))
   Am urcat prima serpentină, pe care o să o arăt îtr-un video mai aproapede sfârşit şi iată apare priveliştea ce mă îmbie să-mi perindez paşii mai departe...

Panorama unu. Click pentru a mări.

   Pas după pas, dispoziţia de nota zece...


   Aţi auzi bineînţeles ce ziceam despre vânt? )) Apoi acele adieri îmi trezeau deja nişte dubii mici şi gânduri interesante, însă ele erau mici şi...nu le-am acordat nici o atenţie, continuândumi drumul agale dar convins înainte...

   Majoritatea drumului îmi era cunoscută deja, şi mă opream doar pentru a face câteva poze cu mănuşa şi apoi îmi continuam calea. Deşi vedeam peisajele astea pentru a doua oară, ele erau ca...ca prima dată. Totul nou, totul minunat, totul deosebit. Ca să vă daţi seama amintiţivă de prima voatră dată. V-aţi amintit? Apoi aici era fix aşa numai că a doua oară )))

   Înainte mă aştepta :

Panorama doi. Click pentru a mări.

  Iar înapoi de mă uitam, vedeam calea parcursă:

   Timpul pe munte fuge repede, de aceea numai am reuşit să molfăi vre-o două gânduri despre viaţă în general şi unu despre viaţa mea amârîtă şi uitemă la jumătate de cale. Desigur nu puteam să nu fac un mic video cu băsmăluţa mea cafenie (cineva o ştie)) ) ca să vă arăt şi vouă minunea din jurul meu şi...zăpada )). Anul ăsta deja am făcut doi bulgări de zăpadă şi am călcat de vre-o zece ori prin ea))


    Ne vedem mai sus deci... Şi uite aici a început veselia. Cu cât mai aproape de cea mai abruptă parte a urcuşului, cu atât vântul îşi făcea de cap mai tare. Şi nu era stabil ci sufla în rafale. Nu vreau să mă plâng sau altceva, însă vreau să mă credeţi - era vânt adevărat şi nu aţi vrea să aveţi parte de el nici măcar mergând pe stradă.
    Am făcut deci o serie de poze cu ajutorul unui papuc. Ce a ieşit vedeţi mai jos eu însă am pornit...spre... nu ştiam unde merg - m-am pornit în sus...

Panorama alta. Click pentru a mări.

     în sus...în susul a fost deocheat tare, nu vreau să vă povestesc, vă zic că după vre-o sută de metri de urcuş adevărat cu vânt adevărat şi cu un unghi adevărat am făcut doar o poză spre partea din care am venit...

   Cu greu am dezlipit mâinile de pe piatra de care mă ţineam strâns strâns şi am făcut poza, vântul însă atâta şi aştepta, mi-a tras aşa o rafală că am uitat de toate pe lume în general şi de lumea care mă înconjura în particular (iar în jur era ce de văzut, gheţarul, crucea, pasajul spe celălalt corn al muntelui) şi am marcat teritoriul nu cum ma învăţat tovarăşul meu Roman Vasilici, ci cu un scuipat micuţ şi am început coborîrea fără să îmi pese de nimic...
   Cred că la coborât panta ceea aş fi fost pe primul loc dacă era să fie vre-o competiţie ceva. Oricum după o serie de rafale directe de vânt, câteva alunecări mici şi ţineri strânse strânse cu mâinile de pietre am ajuns la un loc unde mi-am instalat fundul cu uşurare între nişte pietre şi simţind siguranţă am scos din buzunar un harbuz ca să fac un mic video:


 Apoi deja simţindumă like a boss am mai flimat un pic de coborâre :


  Partea cea mai grea trecută fiind am coborât mai departe cu sufletul plin încă de emoţiile trăite şi gandindumă la...la nimic...
  Paşi făcuţi. minute trecute, cale parcursă. Mie îmi era bine . Am zis însă că trebuie să vă mai arăt şi vouă câte ceva, ca să fiţi gata de luptă când veţi veni şi voi pe aici. Poftim deci un alt micuţ video (am uitat să vă previn de la început că sunetul trebuie să fie la minim că dacă nu o să asurziţi)))

   Tot coborând în jos am zis să mai fac o mostră de video care să vă arate măcar aproximativ cum sufla EL VÎNTO în ziua aceea...

    Încă o panoramă a locaţiei şi mă pornesc încetişor mai departe spre locul de unde cu aproape cinci ore în urmă mi-am început călătoria.

Panorama iară. Click pentru a mări.

   Şi încă una:

Panorama încă una. Click pentru a mări.

 După ce am parcurs cărăruşa ce o vedeţi în stânga panoramei de mai sus am ajuns la locaţia unde am folosit ultima dată în ziua aceea lopata mea de genist pentru a filma ultimul video:


  Au mai urmat douăzeci de minute şi apoi încă treizeci aproape patruzeci de kilometri până acasă. Vreau să vă zic doar încă un lucru. Unul singur. În noaptea aia am visat munţi.

  Merci pentru timpul vostru!

Laridere!